De nu-mi erai decât un Prieten

De nu-mi erai decât un Prieten, oricât de-apropiat cândva,
 Te-aş fi putut uita, Iisuse, – dar Tu-mi eşti Prietenia mea.

De nu-mi erai decât un Cântec, oricât de drag,
Te-ai fi-nvechit, – dar Tu-mi eşti Armonia însăşi, în veci mai nou şi-n veci dorit.

De nu-mi erai decât un Nume, puteam să-l uit, oricum erai,
 dar Tu-mi eşti pentru veci, Iisuse, tot scumpul vieţii mele rai.

De nu-mi erai decât un zâmbet, uşor Te-aş fi putut uita,
dar Tu-mi eşti toată fericirea din care-mi scot iubirea mea.

De nu-mi erai decât o rază, vreo noapte Te-ar fi-ntunecat,
dar Tu-mi eşti Soarele Vieţii desăvârşit şi minunat.

Cum să Te uit atunci, Iisuse, orice-ar veni şi-oricine-ar vrea,
când Tu-mi eşti răsuflarea vieţii, fiinţa şi mişcarea mea!

TRAIAN DORZ

Sunt stări

Sunt stări în care rugăciunea e-atât de sfântă şi-i aşa
de strălucită că nici locul nici gândul n-ajung pân-la ea.

Sunt stări în care tot Cuvântul e-atât de strălucit şi-aprins
că arde buzele şi ochii şi-ntregul inimii cuprins.

Sunt stări în care părtăşia e-atât de plină de Cristos
că nu-i pe lume ca un frate nimic mai scump şi mai frumos.

Sunt stări în care bucuria e-atât de necuprinsă-ncât
n-o-ncape sufletul, ci simte că n-ar putea mai mult de-atât.

Sunt stări în care adunarea mai mult e-n cer ca pe pământ,
atunci şi-n inimi şi-n afară e totul îngeresc şi sfânt.

În stări de-acestea omul este ca oricând mai dumnezeiesc
iar Dumnezeu cel mai aproape de înţelesul omenesc.

...O, stări cereşti ce rare sunteţi şi cât de mult v-am vrea mereu —
cuprindeţi-ne şi ne ţineţi nemaiîntorşi, în Dumnezeu.


Traian Dorz