Speranța

Când vine vorba despre speranță cei mai mulți creștini se gândesc la promisiunea unei vieți implinite după moarte. Oare așa să fie? Viața aceasta este doar un șir de ghinioane și întâmplări nefericite pe care ar trebui să le suportăm în tăcere în speranța că vom fi recompensați după moarte? Sunt întrebări la care încerc să-mi răspund... pentru super spiritualii zilelor noastre, aceste întrebări ar părea o jignire, pentru mine sunt chestiuni de viață și vreau un răspuns.
Dorința mea este să devin o persoană înțeleaptă nu resemnată... să înțeleg viața aceasta și rostul meu pe acest pământ. Sunt conștientă că  ”noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” pentru că ”cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos”. Dar  viața aceasta să fie doar o așteptare dureroasă până când ”El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile”?
Ar trebui să sufăr în tăcere, să trăiesc sub condamnare și vină, până când viața mea se sfârșește?
Când mă gândesc la Dumnezeu, la bunătatea și promisiunile Lui, nu pot să mă resemnez acceptând o viață fără valoare pe acest pământ.
Din Cuvântul Domnului știu că nu suntem fără speranță chiar dacă boala, moartea, pierderile sunt reale, greutățile, răutatea, competiția, invidia, sunt prezente în viața noastră  pentru că în ” El am fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă”.
 Dacă așa stau lucrurile de ce viața creștină ar trebui trăită sub condamnare și vină? De ce ne lăudăm cu ”slăbiciunile” noastre dacă Dumnezeu este credincios și ne promite că nu vom duce ”lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos”?
Sunt sigură că Dumnezeu ne pregătește pentru ceva măreț, iar viața trăită pe acest pământ ar trebui să fie o sărbătoare, un șir de victorii zilnice și înțelepciune pentru că ”acum suntem copii ai lui Dumnezeu”.
Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, de ce nu ne purtăm cu demnitate, curaj și încredere? Am trăit mult timp sub condamnare și vină pentru că așa am fost învățată... cultul suferinței era ridicat la rang de cinste...
A fost nevoie de studiu, rugăciune și întrebări dureroase pentru a înțelege  că viața de pe acest pământ este prețioasă, este un dar de la Dumnezeu, un cadou frumos pe care trebuie să-l tratăm cu respect până în ziua când vom pleca de aici ... atunci o să primim multe răspunsuri pentru că ” ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este”.