Disperarea

În scurta mea umblare prin această lume la un moment dat m-am întâlnit cu disperarea. M-am victimizat și m-am izolat crezând că astfel pot face față situației... nu a fost așa... cu cât disperarea creștea în inima mea am început să mă gândesc mai mult la mine și mai puțin la Dumnezeu... un zid al nepuținței se înălța între mine și Dumnezeu, încât îmi era imposibil să mai văd o cale de scăpare. Devenisem vulnerabilă... începusem să văd lucrurile dintr-o perspectivă greșită... oamenii mă judecau, pentru că le era mai ușor să arunce cu piatra decât să înțeleagă...
Uitasem pentru o clipă că viața nu este țesută doar din succese ci și din căderi, respingeri, eșecuri... vedeam doar privirile reci îndreptate înspre mine... auzeam doar vorbe de ocară revărsate din inimi reci și nesimțitoare... mă simțeam aruncată într-o lume pe care nu o înțelegeam... într-un întuneric prin care nu mă puteam orienta...pierdusem busola vieţii mele... uitasem căci la Domnul este îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare!
Pentru o clipă, m-am simțit abandonată... uitasem că din cea mai adâncă noapte a vieții mele Domnul ascultă  glasul cererilor mele!
Mă concentrasem doar pe inimile nesimțitoare din jurul meu și uitasem pentru o clipă, că Dumnezeu nu păstrează aducerea aminte a nelegiuirilor, pentru că nimeni nu ar putea sta în picioare!
Am crezut pentru o vreme, că sunt părăsită şi am uitat pentru o clipă că Dumnezeul cel Veşnic este un loc de adăpost, şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.
Am crezut pentru o vreme glasul celor ce spuneau: „Nu mai este scăpare pentru ea la Dumnezeu!” şi am uitat pentru o clipă că; Tu, Doamne, Tu eşti scutul meu, Tu eşti slava mea şi Tu îmi înalţi capul!
Dar, a venit o zi când Cel care a sădit urechea a auzit plânsul inimii mele, Cel care a întocmit ochiul a văzut prin întunericul din viaţa mea  şi mi-a şoptit duios „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu.