Mireasă...

Pentru ce vă uitaţi fete fecioare la mine?
Mă cunoaşteţi prea bine…
Nu sunt cine ştie cine.
Nu fac parte dintre oamenii lumii
importanţi,
mari
şi grei.
Sunt numai o mireasă…
mistuită de dor după Mirele ei.
După Mirele care găsi preţ de răscumpărare,
nu în preţul aurului sau al pietrelor nestemate,
ci în preţul vieţii;
şi pe palmele Lui sunt săpate-
pe palma Lui de Dumnezeu-
toate literele numelui meu.
Deci, pentru că nunta e aproape,
am grijă să nu mi se stingă lumina în noapte.
M-am încins cu Adevărul
peste veştmântul de in subţire,
m-am încălţat cu râvnă.
Şi m-am acoperit cu neprihănire.
Mi-am luat scutul strălucitor ca un Soare,
să nu mă ajungă cumva acele săgeţi arzătoare.
Mi-am oţelit braţele cu putere
şi mi-am făcut timp pentru alţii,
mai necăjiţi decât mine, să le fiu mângăiere.
Deşi pe-aproape-i prăpastia adâncă,
m-am trudit cu migală,
dar mi-am zidit casa pe Stâncă.
De-acum pot să vină valurile,
vânturile,
urgiile.
Nimic n-o să-i schimbe din loc temeliile.
Poate să vină chiar şi vrăjmaşul,
Dar numai până la poartă:
“Ehei, cum trăieşti tu?
Pentru noi eşti ca moartă.
Ţie nu-ţi pasă de câte pot să mai vină:
foamete,
boală,
chiar moarte, invazia străină?
Ce-ai să te faci
când n-o să-ţi mai ajungă bucata de pâine?”
Dar Mirele meu m-a învăţat
să-L aştept liniştită,
să mă rog ne-ncetat
şi să râd de ziua de mâine.
Şi să râd de ziua de mâine.    

(imagine Pixabay)